În ultimele 48 de ore, președintele american Donald Trump a rostit probabil cele mai ferme declarații de până acum cu privire la înarmarea Ucrainei. În același timp, Kremlinul a dat de înțeles în mod clar Casei Albe că nu este interesat de o soluție realistă și negociată a conflictului, scrie CNN într-o analiză. Comentariile lui Trump privind înarmarea Ucrainei sunt o revenire la un principiu fundamental al politicii externe americane de zeci de ani – opoziția față de agresiunea rusă, scrie jurnalistul Nick Paton. „Vom trimite mai multe arme”, a declarat luni președintele american referitor la Ucraina. „Trebuie să o facem – ei trebuie să se poată apăra. Sunt loviți foarte tare.” În spatele lui, secretarul său al Apărării, Pete Hegseth, a dat din cap, în ciuda contradicției cu anunțul făcut de administrație cu câteva zile mai devreme, potrivit căruia livrările militare vor fi oprite. Ce a vrut să spună Trump de fapt? Nu a dat detalii. Un purtător de cuvânt al Pentagonului a declarat ulterior că „la indicația președintelui Trump, Departamentul Apărării trimite arme defensive suplimentare în Ucraina pentru a se asigura că ucrainenii se pot apăra în timp ce noi lucrăm pentru a asigura o pace durabilă și pentru a pune capăt uciderilor”. Schimbarea de poziție a survenit la câteva zile după convorbirea telefonică de vineri dintre Volodimir Zelenski și Donald Trump, în care liderul ucrainean a declarat că cei doi au discutat despre producția comună de arme și apărarea aeriană. Zelenski are nevoie urgentă de mai multe rachete interceptoare Patriot, care sunt singura modalitate de a doborî rachetele balistice rusești și pentru care numai SUA poate autoriza comerțul. Trump a vorbit cu o zi înainte cu cancelarul german Friedrich Merz, care s-a oferit să cumpere rachete Patriot din SUA pentru a le furniza Ucrainei. Sunt suficiente indicii care l-au determinat pe Zelenski să declare sâmbătă că apelul lui Trump a fost „cea mai bună conversație pe care am avut-o în tot acest timp, cea mai productivă”. Faptul că Trump nu a furnizat detalii poate fi o strategie sau o consecință a indiferenței sale ocazionale față de acestea. Dar, deși poate părea puțin mai asemănător cu predecesorul său, Joe Biden, în ceea ce privește înarmarea Ucrainei, există o diferență majoră. Biden a anunțat public, cu detalii chinuitoare, toate capacitățile pe care le-a acordat Kievului, sperând probabil că transparența va evita o escaladare bruscă și neașteptată a conflictului cu Moscova. În schimb, Biden s-a trezit într-o dezbatere publică chinuitoare cu Kievul despre fiecare nou sistem și fiecare livrare de arme, în cursul căreia toate cererile aparent imposibile – de la rachete HIMARS, la tancuri, avioane de luptă F-16, până la lovituri în interiorul Rusiei cu ATACM – au fost în cele din urmă acceptate. Scara clară și deschisă a escaladării americane a fost expusă Kremlinului. Trump încearcă probabil să evite acest lucru spunând mai puțin. Dar, după doar șase luni de mandat, Trump se regăsește în situația în care a fost mereu Biden, după ce a încercat aproape totul – apropiindu-se, apoi criticându-l pe președintele rus Vladimir Putin, certându-se și împăcându-se cu Zelenski și respingând Europa, înainte de a o susține în cele din urmă. Însă momentul ultimei sale conversii, oricât de durabilă ar fi, relevă disperarea acestui moment al conflictului. Cea mai recentă utilizare record a dronelor rusești pentru a ataca Kievul a scos la iveală deficiențe posibil critice în apărarea aeriană a capitalei. Acestea nu ar fi făcut decât să se agraveze fără reaprovizionare, într-un moment în care Ucraina a raportat că 160.000 de soldați ruși se adună la nord și la est de linia frontului. Lunile următoare vor fi imprevizibile și critice pentru Kiev, chiar și cu sprijinul militar reînnoit al SUA. Răsturnarea de situație a lui Trump ar putea fi oprit panica care se apropia de riscul colapsului. De ce această schimbare? Trump a încercat întotdeauna să se poarte frumos cu Putin. Diplomația răbdătoare, cuvintele blânde și chiar scurta pauză din ajutorul militar de săptămâna trecută – o cerere a Kremlinului pentru un acord – nu au schimbat cu nimic poziția lui Putin. Kremlinul nu vrea pace. Și astfel Trump a învățat încet, respingând greutățile istoriei recente, că Rusia este un adversar. Sfârșitul celui mai lung război al SUA în Afganistan, din care Biden s-a retras rapid în urma unui acord pripit semnat de Trump cu talibanii, a dus la scene care l-au bântuit pe predecesorul lui Trump și rămân un baston puternic cu care republicanii îi bat pe democrați. Repetarea unei înfrângeri similare a aliaților americani în Ucraina sau Europa de Est ar fi o pată de neșters pe palmaresul republicanilor sau al mișcării MAGA. Acest lucru nu este iminent și nici măcar probabil în acest moment. Dar semințele acesteia se află probabil în orice succes al agresiunii planificate de Putin în lunile următoare. Între timp, după șase luni în care s-a jucat cu ideea diplomației, Kremlinul a revenit la punctul de plecare: dispus să accepte pacea doar dacă aceasta înseamnă capitulare sub un alt nume. Obiectivul său recent a fost atins: a flatat convingerea Casei Albe că poate negocia sfârșitul războiului și a prelungit negocierile suficient de mult încât ofensiva rusă din vară să fie acum dotată cu efective adecvate, iar terenul pe care se află trupele să fie bine întărit. Chiar luni, diplomatul șef al lui Putin repeta cererile maximaliste ale Rusiei. Serghei Lavrov a declarat pentru un ziar maghiar că „cauzele profunde” ale războiului trebuie eliminate și a prezentat o listă lungă și extinsă de cereri imposibile, printre care „demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei, anularea tuturor proceselor împotriva Rusiei și returnarea bunurilor occidentale confiscate ilegal”. El a adăugat la acestea cerința ca Ucraina să se angajeze să nu adere niciodată la NATO și ca teritoriile ucrainene ocupate să fie recunoscute ca aparținând Rusiei, inclusiv părți din Zaporojie și Herson, pe care Moscova nici măcar nu le-a capturat încă. A fost un ecou amețitor al cererilor Rusiei atunci când s-a angajat pentru prima dată în diplomație la Istanbul, în primele săptămâni ale războiului, în timp ce soldații săi împușcau civili în suburbiile Kievului. Motivul pentru care Putin respinge diplomația reală este simplu. El a vândut acest război (în mod fals) ca o confruntare existențială între Rusia și valorile sale tradiționale și o NATO liberală, expansionistă și agresivă. Este un moment binar în istoria Rusiei, insistă narațiunea sa. A accepta un armistițiu scurt, chiar dacă înșelător, în condițiile impuse de americani ar contrazice urgența acestei povești false și ar risca să submineze moralul deja șubred al trupelor sale, ale căror vieți sunt adesea irosite de comandanții săi în atacuri frontale brutale. Putin îl poate calma pe Trump vorbindu-i despre dorința sa de pace. Dar nu poate renunța la fațada patriei aflate sub asediu. Retragerea sa la tiparul obișnuit a fost mai scurtă și mai ușoară decât cea a lui Trump. Totuși, Kremlinul vede inamicul acolo unde a fost întotdeauna și unde trebuie să fie pentru ca războiul său să continue să curme viața atâtor bărbați ruși. Astfel, pentru un scurt moment, Putin și Trump se regăsesc în situația în care se aflau Rusia și SUA în 2022. Moscova are, potrivit rapoartelor, zeci de mii de soldați adunați pentru a invada din nou Ucraina. Diplomația pare inutilă. Washingtonul trebuie să ajute la apărarea Ucrainei sau riscă să se expună la rușine la nivel mondial – dispariția hegemoniei sale militare. Iar Ucraina este încă acolo, la mijloc, privind cum cele două puteri de o parte și de alta ezită și se învârt, dar rezistă.